Primul roman al seriei scrise de Ioan Dan, Cavalerii Ordinului Basarab, este o cronica a evenimentelor din vremea lui Mircea cel Batran, din timpul expansiunii imperiului otoman, de la intrigile din palatul sultanului din Adrianopole pana la luptele pentru cucerirea Dobrogei.

Nufarul Alb, agentul secret al lui Mircea cel Batran, spioneaza in cetatile de la gurile Dunarii, in folosul Mariei Sale.

Va rezista Tara Romaneasca in fata armatelor conduse de sultanul Murad ?

Citeste un fragment: Cavalerii Ordinului Basarab

La castelul comitelui Staicu se schimbau strajile. Din râul racoros, chiar dupa aparitia soarelui, se ridicau aburi care învaluiau malurile. Cei douazeci si doi de calareti trecura cu zgomot pe podul de lemn bine rostuit peste apele Prahovei.

Strajile din turnuri dadura semnal de trâmbita, astfel ca vreo treizeci patruzeci de arcasi iesira lânga portile mari. Cunoscut la castel, Negrea descaleca primul, schimba câteva cuvinte cu un Brezean voinic, iar la un semnal al acestuia o seama de slujitori se grabira sa prinda caii oaspetilor.

Dincolo de poarta se întindea un parc imens cu frumoase brazde de flori, cu boschete si copaci batrâni. O alee larga, îngrijit pietruita, împodobita ici colo cu banci risipite la umbra sau în plin soare, ducea pâna aproape de un peron acoperit cu bolta.

Construita în forma de evantai, cu un corp central retras si doua aripi laterale usor aduse înainte, mândra cladire semana cu o pasare uriasa, gata sa si ia zborul.

Terasele mari, bogat ornamentate, arcadele fara cusur, pozitia zecilor de ferestre care primeau în plin lumina soarelui, frumoasele scari interioare aratau priceperea si rafinamentul mesterilor locali.
Spre surprinderea înaltilor oaspeti, comitele Staicu dimpreuna cu doamna Margareta le iesira în întâmpinare, urmati de o mica suita. Un sfert de ceas mai târziu, Ioan al Dobrogii, Irina, Toma si Negrea sedeau în taina cu gazdele.

— Dupa spusele egumenului de la Snagov, nu credeam sa va întâlnim, grai Ioan.
— Cu o zi înainte, asa s ar fi întâmplat, zâmbi Staicu.
— Înseamna ca ne surâde norocul. Unele amenintari grave ne fac sa venim aici cu cereri. Turcii se misca prin pasurile Balcanilor asupra noastra.
— Turcii? murmura comitele uimit. Daca nu mi ar spune o despotul Dobrogii, mi ar fi greu sa cred. Din câte stim, sultanul Murad are unele necazuri cu rascoalele din Asia Mica. Anatolia a fost cuprinsa de razmerita. Asa stând lucrurile, e de mirare. Cine v a dat asemenea stiri?
— Nufarul Alb.

Staicu facu un gest de lehamite, apoi spuse oarecum înveselit:
— Sunt aproape doi ani de când aud mereu despre Nufarul Alb. Orice fapta mareata întâmplata în Balcani sau aiurea e pusa în seama lui. Nu vi se pare, maria ta, ca totul cam suna a legenda? Putem pune temei pe spusele misterioase ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins caruia nimeni nu i a vazut fata?

Eu cred ca Nufarul Alb exista numai în închipuirea oamenilor. Poate ca uneori se gasesc voinici ce si iau acest nume, însa ei sfârsesc prost, fie sub securea calaului, fie într o lupta oarecare. Ca am dreptate în aceasta privinta, nu mai încape îndoiala. Amintiti va de cele doua executii petrecute acum un an la Adrianopole. De doua ori a fost ucis Nufarul alb. Iar daca azi apare un altul, asta vine tocmai în sprijinul celor spuse de noi.
— Poate sa fie asa, încuviinta Ioan al Dobrogii îngândurat, însa un lucru e sigur: iscoadele mele au întarit vestea data de Nufar.
— Atunci se schimba multe, grai Staicu, vadit îngrijorat.
— Întocmai. De va cadea Dobrogea, nici voua nu va va fi usor. Turcii nazuiesc mai mult sus de Dunare.
— Stiu, maria ta, riposta comitele cu raceala. Dar aceste vorbe se cuvine sa i le spuneti domnului Tarii Românesti.
Oaspetele zâmbi, iar fata lui capata pentru o clipa un aer tineresc.
— I le am spus prin solii nostri. De la Arges am primit o mie de calareti.
— Strasnic! se lumina Staicu. De la noi vor veni doua sute. Sunt osteni aflati în slujba si leafa noastra, deci nu veti avea cheltuieli. Vor fi gata de drum în doua zile.
— M-ar fi bucurat sa plec odata cu ei. Adica azi.
— Si pe noi, dar ne împiedica doua lucruri: întâi, ostenii acestia, chiar daca lucreaza în slujba noastra, nu pot iesi dintre hotare fara încuviintarea domnului Tarii românesti. Fiindca si noi si ei suntem slujitori ai tarii si ai mariei sale Mircea. Câtiva calareti vor porni îndata spre Arges pentru a capata învoirea fratelui nostru.

La noapte vor fi îndarat. A doua pricina de întârziere sta în faptul ca avem nevoie de un comandant al arcasilor. Cavalerul Bogdan, aflat în slujba noastra, lipseste de la castel. E plecat la Brasov si nu cred sa soseasca înainte de mâine în zori.
— Credeam ca veti veni voi în fruntea arcasilor.
— Noi? se mira Staicu. Nu, maria ta. E multa vreme de când am schimbat spada cu aplecarea spre cele cucernice.