Ursul. Istoria unui rege decazut.
Razboiul preotilor si regilor crestini cu zeul razboinicilor din triburile germanice.

Fragment online: Sa fi fost Carol cel Mare cel mai ?nversunat dusman al ursului pe care l-a cunoscut Europa? Istoricul este ?n drept sa-si puna aceasta ?ntrebare, ?ntr-at?t de numeroase au fost masacrele acestei fiare pe vremea domniei sale. ?n Germania, acestea capata un caracter sistematic ?n doua r?nduri, ?n 773 si ?n 785, de fiecare data dupa o serie de campanii victorioase ?mpotriva saxonilor.

Cu siguranta, viitorul ?mparat n-a omor?t, probabil, niciodata un urs cu m?inile sale, chiar daca a fost, dupa spusele cronicarilor, un v?nator redutabil, dar soldatii sai, action?nd sub ordinele sale, se dedau ?n padurile Saxoniei si Thuringiei unor goane distrugatoare de anvergura.

La drept vorbind, dusmanii ursului nu sunt at?t Carol cel Mare si cetele sale, c?t prelatii si clericii ce-i ?nconjoara. Ei sunt cei care i-au declarat razboi celui mai puternic dintre toate animalele prezente pe solul european si au decis exterminarea sa, cel putin pe pam?nt german. Si asta, dintr-un motiv exact: la sf?rsitul secolului al VIII-lea, ?n toata Saxonia si ?n regiunile ?nvecinate, ursul este uneori venerat ca un adevarat zeu, constituind obiectul de cult care poate lua forme frenetice sau demoniace, ?n special printre razboinici. Trebuie neaparat eradicate pentru a converti popoarele barbare la religia lui Christ.

O sarcina dificila, aproape imposibila, deoarece cultele respective nu sunt nici de data recenta, nici de suprafata. Ele vin de departe, de foarte departe, cu siguranta din timpurile anterioare perioadei romane, si sunt ?nca prezente de-a binelea ?n Germania profunda din epoca carolingiana.

Pe urmele lui Tacit, istoricii au consacrat numeroase scrieri practicilor religioase ale vechilor germani. Toti au subliniat veneratia acestora pentru fortele naturii si au descris ceremoniile asociate arborilor, pietrelor, izvoarelor si luminii.

Unele locuri erau rezervate divinatiei sau adorarii idolilor; altele slujeau pentru reuniuni de masa cu ocazia unor momente specifice (crai nou, solstitiu, eclipsa); altele constituiau locuri de sepultura remarcabile.

Pretutindeni, ritualuri fac?nd uz de foc si de s?nge aduceau omagiu diferitor divinitati. Dansurile, transele, mascaradele si deghizarile erau frecvente.

Episcopilor si misionarilor nu le-a fost deloc usor sa puna capat acestor practici. Nu reusesc s-o faca dec?t treptat, ?nlocuind arborii si izvoarele sacre prin locuri de cult crestine, apoi transform?nd ?n sfinti un numar mare de eroi sau de zei pag?ni, ?n sf?rsit binecuv?nt?nd sau sanctific?nd majoritatea actiunilor vietii cotidiene.

Dar aceasta crestinare ram?ne vreme ?ndelungata inegala, si abia dupa anul o mie vor disparea ultimele relicve ale vechii religii.

Elocventi ?n ce priveste cultul arborilor si izvoarelor, istoricii moderni nu sunt c?tusi de putin la fel si ?n cazul ursului, ca si cum acesta ar fi fost neglijabil sau s-ar fi limitat doar la unele triburi. Nu-i cazul.

Acest cult, atestat deja de cronici si capitularii, este rasp?ndit pe larg nu doar ?n Germania, ci si ?n Scandinavia.

A fost denuntat de timpuriu de numerosi misionari care s-au aventurat hat dincolo de Rin. ?n 742, de exemplu, Sf?ntul Bonifaciu, pe atunci ?n misiune ?n inima Saxoniei, ?ntr-o lunga misiva adresata prietenului sau Daniel Winchester, mentioneaza printre ?ritualurile execrabile ale pag?nilor? faptul de a se deghiza ?n ursi si a bea s?ngele acestui animal ?nainte de a pleca la lupta.

Treizeci de ani mai t?rziu, pe o lista oficiala, redactata de prelati, printre toate superstitiile pag?ne care trebuie combatute la saxoni, sunt denuntate o data ?n plus aceleasi practici, alaturi de altele, si mai barbare.

Asemenea obiceiuri nu constituie o noutate. Din vremuri imemorabile, ursul este ?n toata lumea germanica, ?n nord ca si ?n sud, o creatura admirata cu precadere. Mai puternic dec?t oricare alta fiara, este regele padurii si al tuturor animalelor. Razboinicii cauta sa-l imite si sa-si aproprieze fortele acestuia ?n timpul unor ritualuri deosebit de salbatice.

Cuprins: Ursul Istoria unui rege decazut

URSUL VENERAT
Din paleolitic p?na ?n epoca feudala
Primul zeu?
Imagini pictate si gravate
Cranii si oseminte
O religie a ursului?
Ciudate puneri ?n scena
Artemis, zeita cu ursii
De la miturile grecesti la miturile celte
Regele animalelor
Puterea ursului
Curajul razboinicului
?Berserker?-ii
Puterile numelui
Tabuuri asupra numelui
Arthur, regele-urs
Un animal regal
Parintele omului
?nrudirea aparentelor
Experimente cu animale ?n secolul al XII-lea
Sexualitatea ursului
Ursul si femeile
Dezbateri asupra spermei
Fiii ursului
Frontierele animalitatii

URSUL COMBATUT
De la Carol cel Mare la Ludovic IX cel Sf?nt
Sf?ntul mai puternic ca fiara
Leul din Nord
Ursul companion al sf?ntului
A cara bagajele, a trage plugul
A pazi oile, a ?ntemeia o abatie
Sfintii, succesori ai ursilor
Un nou calendar
De la sarbatoarea ursilor la cea a lum?narilor
Ursul ?n solda Diavolului
Dosarul biblic
Doi dusmani ai ursului, Pliniu si Augustin
Diavolul si bestiarul sau
Vise cu ursi
Brun si paros
Pielea animalului
Ungerea leului
O tripla mostenire
O simbolica ambivalenta
Aparitia stemelor
Bestiarul heraldic
Arca lui Noe
Menajeriile princiare
?nvierea carnii

URSUL DETRONAT
De la sf?rsitul Evului Mediu p?na-n epoca contemporana
Un animal umilit
Un nou bestiar
Lupul, leul si vulpea
Decaderea unui rege
Moartea ursului
Un animal de circ
De la mojicie la melancolie
O creatura vicioasa
Cinci pacate din sapte
Fantezii ale printilor, fantasme ale doamnelor
V?natoare si psihanaliza ?n secolul al XIV-lea
Gloria cerbului
O noua emblematica
Ursul si lebada
Printul cu ursi
Focul si parul
Orson Salbaticul
De pe munte la muzeu
Bestiarul vrajitorilor
Ursul ?ndragostit
De la cartile de embleme la culegerile de fabule
Cruzimea proverbelor
O figura graitoare
Nedumeririle naturalistilor
Un supravietuitor muzeificat
Preferatul etnologilor
Mizeria si nenorocirile unei fiare
Revansa ursului