„Laudele mistice ale lui Iacopone au stiut sa înfatiseze cu o remarcabila vioiciune acea veche rana a sufletului uman care mai sângereaza înca: dorul dupa Altceva, pe care Iacopone îl gaseste în Dumnezeu, acea nevoie atât de umana de a se întrece încontinuu pe sine pentru a privi dincolo de sine, catre Infinit.

O fuga de sine însusi al carei motiv nu e ura de sine, ci, dimpotriva, iubirea de sine: întrucât omul este el însusi doar daca îsi întoarce fiinta catre exteriorul sau, iar mersul sau catre un altul se umple de sens.

Iacopone ne arata ca a înteles, ca si Blaise Pascal patru sute de ani mai târziu, ca doar depasindu-se omul devine pe deplin el însusi.

De aceea omul nu poate înceta sa doreasca, sa tânjeasca, sa caute: este în chip fericit osândit sa traiasca acea contradictie de a-si cauta sinele în afara sa, pentru ca identitatea lui nu este altceva decât «tensiune, tâsnire» catre o Iubire îndepartata.“ (MATTEO LEONARDI)