Scris între 1978−1981 și considerat una dintre capodoperele lui Ismail Kadare, „Concert la sfârșit de iarnă” nu a putut fi publicat până în 1988, la trei ani după moartea lui Enver Hodja, fiind considerat subversiv, sarcastic, antisocialist.

In 1991, traducerea în limba franceză a fost declarată de revista Lire una dintre cele mai bune cărți ale anului.

A spune despre acest roman că evocă ruptura dintre Tirana și Beijing din anii 1970 ar fi exact, dar insuficient.

În jurul acestui eveniment, Kadare desfășoară o compoziție imensă și fascinantă, unde viața de zi cu zi sub șapa de plumb comunist, intrigile din eșaloanele înalte ale partidului, satira nemiloasă la adresa maoiștilor occidentali, destinele încrucișate ale mai multor personaje ne duc de la farsă la tragedie, de la psihologie la metafizică, pe un fundal de istorie tumultoasă, shakespeariană.

În 1967, Kadare face o călătorie la Beijing și la Shanghai, în plină Revoluție Culturală. Ia parte la un banchet dat de Zhou Enlai, în prezența lui Mao Zedong, a soției acestuia și a lui Lin Biao.

Actori decisivi pentru istoria micii Albanii în deceniul al șaptelea, și deopotrivă ai viitorului său roman, sunt în fața sa.

În China, literatura e condamnată, iar Kadare, asemenea unuia dintre viitoarele sale personaje, se întoarce în țara natală cuprins de frigul unor presentimente grele.

Acesta este punctul de plecare al romanului construit în jurul surorilor Krasniqi, Silva și Ana, în care alegoria politică acompaniază fresca socială, proza intimistă pe cea fantastică, iar satira povestea de dragoste.