Întors la Petersburg dupa un lung tratament la sanatoriu, în Elvetia, printul Lev Nikolaevici Mîskin este primit cu îndoiala si luat în rîs de înalta societate a orasului, care îl socoteste sarac cu duhul.

Mîskin se poarta cu sinceritate stîngace, perceputa de majoritatea oamenilor drept prostie sau perfidie.

În puritatea lui, Mîskin se simte atras, din motive diferite, de doua femei de situatii opuse: Aglaia Ivanovna, femeia „cinstita”, de familie buna, de care e îndragostit, si Nastasia Filippovna, femeia „compromisa”, de care printul se simte legat poate chiar mai profund, prin compasiunea pe care i-o inspira.

Idiotul este romanul unei perpetue surprize, al nehotarîrii si al reactiei convulsive a umanului fata de faptele unei societati violente care, în lipsa ratiunii, se conduce dupa instinct si patimi.

„Uneori ai vise ciudate, imposibile si nefiresti; trezindu-te, ti le amintesti, dar te si miri de un lucru bizar: îti amintesti în primul rînd ca ratiunea nu te-a parasit nici o clipa pe toata durata visului, îti amintesti chiar ca ai actionat extrem de ingenios si logic în tot acest timp, cînd te-au înconjurat ucigasii, cînd umblau cu viclenii, îsi ascundeau intentiile, se purtau prieteneste cu tine în timp ce aveau armele gata pregatite sau doar asteptau vreun semnal, îti amintesti cu cîta dibacie, în sfîrsit, i-ai pacalit, te-ai ascuns de ei, apoi ti-ai dat seama ca ei stiu pe de rost stratagema ta, ca stiu unde te-ai ascuns; dar ai fost ingenios si i-ai pacalit din nou, toate acestea ti le amintesti clar.

Dar de ce în acelasi timp ratiunea ta a fost în stare sa se împace cu absurditatile si imposibilitatile evidente, de care, printre altele, îti era ticsit visul? Rîzi de absurditatea visului tau si simti în acelasi timp ca în împletirea acestor absurditati se afla o idee…” (F.M. Dostoievski)