Eric-Emmanuel Schmitt publica o carte despre miracolul petrecut cu mai bine de jumatate de secol în urma, care avea sa-i influenteze decisiv viata si scrisul, oferindu-ne o poveste vie, concisa despre noaptea sa de foc, dupa cum Pascal si-a numit propria noapte mistica.

„Îmi schimbasem conceptia despre calatorie: destinatia conteaza mai putin decât renuntarea.

A pleca nu înseamna a cauta, ci a parasi totul, apropiati, vecini, obiceiuri, dorinte, opinii, pe tine însuti.

Nu are rost sa pleci decât ca sa te abandonezi necunoscutului, neprevazutului, posibilitatilor infinite, chiar imposibilului.

A pleca înseamna sa-ti pierzi reperele, stapânirea, iluzia ca ai sa fii dispus sa întâmpini ceea ce e iesit din comun.

Adevaratul calator ramâne fara bagaje si fara tinta.“

(Eric-Emmanuel SCHMITT)

La 28 de ani, autorul-personaj pleaca într-o calatorie în Sahara împreuna cu un prieten regizor, pentru a scrie un scenariu despre misticul Charles de Foucauld. În timpul expeditiei, se rataceste de grupul de excursioniati si de ghidul tuareg si este nevoit sa petreaca o noapte singur în imensitatea muntelui Hoggar.

Ramas fara mâncare si fara apa, în frigul noptii deaertice, simte cum se desteapta în el o forta arzatoare care-i da încrederea ca nu e totul pierdut si puterea sa se întoarca nevatamat, dupa un urcus ca o cursa a supravietuirii, un urcus real ai simbolic totodata.

Éric, occidentalul, intelectualul, filozoful rationalist convins ca oamenii sunt doar praf de stele în mijlocul universului infinit, îsi vede zdruncinate toate certitudinile: focul pe care l-a trait ca pe o imensa împacare, libertate si bucurie salvatoare poarta oare numele de Dumnezeu?