Anatole France-"Cartea prietenului meu"
Anatole France ilustrează mai bine ca nimeni altul că amintirile pot fi reaşezate în memoria noastră diferit, în funcţie de starea afectivă de moment, sau în funcţie de vârsta pe care o avem când ne reamintim de ele. “Cartea prietenului meu” ar putea fi despre scriitorul francez, dar, la fel de bine ar putea fi cartea primilor ani de viaţă ai oricărui cititor.

“Dumnezeule! ştiam de acum douăzeci de ani că va trebui să ajung aici: ştiam, dar n-o simţeam. Mă sinchiseam atunci de drumul vieţii ca de drumurile din Chicago!”

“Mâine! A fost un timp când acest cuvânt era pentru mine plin de cea mai frumoasă dintre vrăji. Si ce mult iubeam atunci viaţa! Credeam în ea ca un îndrăgostit, şi nu mi-ar fi trecut prin gând că ar putea să se poarte aspru cu mine, deşi ştiam cât e de nemiloasă.
Cu toate acestea, am pierdut speranţa, şi acum nu mai pot să aud cuvântul Mâine! fără a încerca un sentiment de nelinişte şi de tristeţe.”

Ne mărturiseşte naratorul în primele pagini ale cărţii. Primii ani de viaţă înseamnă, ca pentru toţi, şi apariţia fantasmelor:

“Dar abia mă culcam, că nişte inşi cu totul străini de familia mea începeau să-mi dea târcoale. Aveau nasuri ca ciocurile de barză, mustăţi zbârlite, burţi ţuguiate şi picioare cu pinteni de cocoş. Urâţi cum erau, n-ar fi trebuit să se arate; dar ce-i al lor, e al lor; se strecurau fără zgomot de-a lungul pereţilor şi niciunul din ei n-a făcut niciodată vreun pas spre patul meu.”

De multe ori mergea în vizită la două vecine, unde privirea îi era atrasă mereu de două figurine de porţelan din China. Problema cea mare a puiului de om era că

“Ştiam bine că China se afla dincolo de Arcul de Triumf, dar nu puteam niciodată să-mi dau seama cum se ajunge până la ea.”

In primii ani ai vieţii, fiecare om are impresia că timpul este aproape imuabil, împreună cu toate fiinţele şi lucrurile pe care le învăluie în scurgerea sa, care pare, atunci, atât de lentă.

“Eram fericit, eram foarte fericit. Mi-i închipuiam pe tata, pe mama şi pe bona mea ca pe nişte uriaşi foarte blânzi, martorii zilelor dintâi ale lumii, neschimbători, veşnici, unici în felul lor.”

Anatole France a avut dreptate când a spus că
“Oamenii mari nu înţeleg niciodată cum trebuie ceea ce le spun copiii mici”

Scriitorul francez ne ajută să înţelegem că şi cei mici au gândurile şi problemele lor, la fel de serioase ca ale celor mari! Citiţi-l!