"In cancelaria Republicii Venetia, Dacia a facut parte – în mod oficial în acte – alaturi de Regatele Ungariei, Poloniei si – ulterior – al Croatiei dintr-o singura unitate regionala, situata spre marginea rasariteana a Crestinatatii, de la începutul primaverii anului 1496 si pâna dupa batalia de la Mohács (29 august 1526), supravietuind sigur pâna în iarna anului 1527-1528.

Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o forma de entitate statala unitara, specifica epocii Renasterii, entitate demna de o posibila reconstituire concreta în viitor.

Formula era constientizata de catre liderii politici notabili de la sfârsitul Evului Mediu (si nu doar de catre carturarii umanisti), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice si descoperirea Americii (1492), ca si acceptarea europeana a stapânirii turce pe Bosfor (însusi Leonardo da Vinci grabindu-se sa-i propuna sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori).

Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, în clipa în care vechiul continent îsi revarsa preaplinul, inaugurând expansiunea europeana peste mari.

Era, ante litteram, o încercare spectaculoasa de trecere „de la mica la marea Europa”, nevalidata deocamdata spre est, dar reusita spre vest, spre Lumea Noua.

Dacia se adauga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Crestine, dar cu privirea atintita spre viitor.

Ideea politica a Daciei a precedat, însa, cu cel putin sapte ani aparitia numelui respectiv în registrele Serenissimei.

Astfel, Dacia a luat, dupa cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, înca de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”).

Acesta a fost asezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) dupa regii Ungariei (Matia Corvin) si Poloniei (Cazimir al IV-lea) si înaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir si mai apoi si rege al Ungariei) si a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia).

Pe acesta din urma, Matia si-l dorea urmas macar peste Bosnia si Croatia, ceea ce s-a împlinit în cazul Croatiei, Ioan devenind si nobil si cetatean al Republicii în anul aparitiei venetiene a Daciei, adica la 1496.

Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de catre Matia Corvin (dupa cum o arata cifrul folosit de Milano în corespondenta cu monarhul de la Buda si Viena), cel care stapânea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el daruindu-i lui Stefan al Moldovei o „piatra” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatra pe care principele român, proaspat posesor de domenii în Transilvania, a încastrat-o în zidurile cetatii sale de scaun de la Suceava.

„Coroana regala” a Daciei a fost girata si de Roma, cea care în iarna anului 1488-1489 restabilise relatiile dintre Matia si Stefan, în vederea congresului antiotoman planuit pentru acel an (si amânat pentru 1490).

De altminteri, „dacii” faceau parte din efectivele cruciate rasaritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar si dupa disparitia lui Matia (aprilie 1490).

Dacia – nascuta împreuna cu coroana regala a Rusiei promisa de Inocentiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Stefan si aliatul lui Matia de la începutul anilor 1480 – a fost temporar suspendata câta vreme Stefan a fost în conflict atât cu Maximilian I de Habsburg (pâna pe la 1494) cât si cu Ioan Corvin (pâna la mijlocul anului 1496).

Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului ca domnul Moldovei nu a acceptat sa-l sustina pâna la capat pe acesta în lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declansat pentru ca Stefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia împotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei.

În acest rastimp, Stefan, al carui cuscru – de la 1489 – era si Bartolomeu Drágffy, urmasul Dragosestilor si voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii venetiene, ale Ducatului Bavariei si ale Casei de Habsburg.

Titlul era însa firesc pentru Stefan, cel datorita caruia, la sfârsitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima data dupa rascoala din vara lui 1467 si batalia de la Baia care i-a urmat în iarna aceluiasi an.

Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel putin tolerat de catre Înalta Poarta, în anul de cumpana 1497 Stefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentantilor Romei si Venetiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (si co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) si sultanul Baiazid al II-lea.

Titlul, zidit pe temeliile Antichitatii (precum Boemia, Cehia de astazi, ridicata pornind de la boii celti din vremea lui Cezar), pare sa nu fi avut conotatii etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) si dupa moartea lui Stefan (iulie 1504) patru si nu doar trei entitati distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) si Oltenia („Valahia Mica”).

Ulterior însa, legatura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” si români avea sa devina evidenta, mai ales în mediile savante si politice internationale.

La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct în aceasta forma – au râvnit rând pe rând si chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab si Stefan al IV-lea (Stefanita).

Dacia a disparut când Petru al IV-lea Rares a ales sa-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei si nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei.

La rândul ei, Ungaria a disparut dintre statele registrelor venetiene, atunci când fiul nelegitim al dogelui Venetiei, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit sa stapâneasca toate pamânturile legate de Carpati si de Dunarea de Mijloc si de Jos, el fiind însa eliminat – tot fara conotatii etnice si confesionale – de catre sustinatorii lui Ioan Zapolya si Petru Rares.

Prin urmare, Dacia s-a nascut în vremea în care Matia Corvin dorea sa salveze ce se mai putea salva din mostenirea sa.

Din moment ce timpul si împrejurarile nu-i îngaduiau mai multe, regele planuia, pe de o parte, sa împarta Uniunea Polono-Lituaniana între el, Cavalerii Teutoni si Ivan al III-lea si sa ofere, pe de alta parte, Ungaria propriu-zisa Casei de Habsburg, câta vreme lui Ioan Corvin îi ramâneau macar Bosnia si Croatia, iar lui Stefan al III-lea cel Mare Transilvania.

Dacia a premers cu aproape un secol „luptele pentru suprematie” dintre Sigismund Báthory si Mihai Viteazul.

Dacia este anterioara schimbarilor aduse de catre Reforma, ea provenind din vremea în care crestinii din aceste parti aveau numai doua confesiuni crestine, cea latina, apuseana sau romana (statornicita ulterior drept „catolica”) si cea greaca, rasariteana sau bizantina (cunoscuta apoi drept „ortodoxa”).

Dacia vine din zilele în care – de prin 1498-1499 (când Maximilian I îl socotea pe Stefan al III-lea stapân peste „jumatate din Ungaria”) – calugarii de la Putna îl pomeneau pe Matia, cel care-l „daruise” pe Stefan în „tara Ardealului”, în rând cu membrii familiei domnesti, si stergeau „înselaciunea” faptuita de „latini” la „Florentia” (adica la conciliul de la Ferrara-Florenta, 1438-1439).

Dacia s-a înfiripat nu dinspre nord sau sud, ci dinspre vest si est, în chip oarecum firesc, dupa ce, de dinainte ca Iancu de Hunedoara, tatal lui Matia (nenascut pe atunci), sa se ridice, Roma încredintase Sucevei viitorului ei „atlet” – ca si Iancu – Stefan (si el probabil înca nenascut) pe crestinii de rit „grec” din partile rasaritene ale Regatului Ungariei (1436).


Dupa anii 1500, Dacia si regele sau au ramas nu numai ca amintiri împrospatate din când în când în cancelarii, dar si ca realitati atribuite unor personalitati marcante, de la Mihai Viteazul pâna la Horea, care intentionau sau încercau sa ridice energiile poporului român, sa faureasca sinteze panromânesti.

Planul „regatului dacic” renaste pe suport etnic românesc în epoca miscarilor de emancipare nationala din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si din prima parte a secolului al XIX-lea.

În preajma anilor 1800, deopotriva actorii interni români si externi din regiunea central-rasariteana si sud-estica a Europei vorbeau si scriau despre (re)facerea unui Regat al Daciei, alcatuit din Tara Româneasca, Moldova si Transilvania.

Ideologia daco-românismului i-a cuprins pe mai toti intelectualii patrioti din perioada prepasoptista, animati – dincolo de inerentele clisee romantice si liberale – de o realitate care era constientizata de tot mai multi: pe locul anticelor alcatuiri se formase un popor cu radacini daco-romane, vorbitor de limba neolatina, adevarat mostenitor al Daciei.

Aceasta Dacie (preromana, dar mai ales romana), chiar daca s-a retras la un moment dat din memoria colectiva, a fost reînviata de la Renastere încoace, pentru ca, dupa cumpana secolelor al XV-lea si al XVI-lea, sa nu se mai piarda niciodata si sa alimenteze constant constructia nationala moderna a românilor si a României.

În tot acest edificiu, momentul deceniilor 1490-1530, moment în care „regele Daciei” si „Dacia” au facut cariera diplomatica internationala pe fondul apararii „Republicii Crestine” cu forte reunite ale Apusului si Rasaritului, merita o atentie speciala, mai ales ca unul dintre protagonistii sai a fost Stefan cel Mare, cel mai important principe român din Evul Mediu, dar cu aspiratii clare îndreptate spre Lumea Moderna.

(Autorii)"