Ce mi se-ntampla. Jurnal piezis - Dan C. Mihailescu

Adevarul este ca m-am cam saturat de ironii piezise, ricanari caustice, sarje cvasiamicale, bobarnace si palme in cap de la toata lumea cu care intru in contact.

Cei drept, trebuie sa ai 50-60 de ani si sa-ti fi pus numele pe un numar de carti ca sa fi onorat in ditamai Dilema veche cu o rubrica precum aceasta, semn de dulce trufie, orice s-ar zice. Aferim!

Oriunde ma duc, încerc sa fiu si sa fac asa cum m-a învatat maica-mea, adica sa arat lumii o fata de sarbatoare, în christica, pascaliana idee a lui «à chaque jour suffit sa peine» («ajunga zilei rautatea ei»). Prea e multa jale la vedere ca sa mai adaugi si tu ceva la haznaua depresiei generale.

Somer fiind de sapte ani, facând numai ce-mi trece prin minte, depinzând numai de Dumnezeu si sotie, neavând sefi, subalterni, condica de prezenta, nedorind nimic din cele invidiate de mai toata noua lume buna, deambulez toata ziua în diverse medii artistice, unde inventariez nevrozele, angoasele, dezabuzarile, debusolarile care ne coplesesc existenta. Apoi scriu despre ce mi se-ntâmpla.

Nu va asigur decât de un singur lucru: de buna mea credinta. Una care vrea sa scrie aproape exclusiv de bine, pescuind din apele tulburi ale prezentului firescul, fragezimea, altruismul, seninatatea, pilduitorul. (Dan C. Mihailescu)