O frumoasa poveste a orasului, dintre 1512 si 1947, spusa de Gheorghe Parusi cu ajutorul cronicilor si tipariturilor pe care le-a antologat, precum si cu sute de imagini evocatoare si istorii care tin de propria lui viata.
C?teva secole de viata bucuresteana palpita aici gratie documentelor.
O iscusita alegere a montat cronologic secvente suculente ale traiului din marele oras.
Ies la iveala casa, biserica, familia, portul, ceremonia, limba, petrecerea, precum si ecoul evenimentelor tarii ?n existenta localnicilor.
Prin ocheanul sutelor de viniete ?ntrezarim ?mpletirea de rural si urban, de Orient si Occident, cresterea t?rgului, scaderea vegetatiei, perpetuarea moravurilor.
O selectie complementara de amintiri si evocari da glas unui adevarat ? club ? al celor ce-si iubesc fara masura orasul de nastere sau de adoptie.
?n plus, poate ca acum, la patru ani de la prima editie a cartii, simtim mai apasat ? constantele ? istoriei noastre locale : de la curiozitatea pentru orice forma de spectacol ? aceea care ?i facea, la 1632, pe bucuresteni sa se suie cu copiii ? pa garduri, de sa uita cum sa bate razboiul ? lui Matei Basarab mai jos de Plumbuita (zice cronica lui Radu Popescu) ? la usurinta cu care ?nt?mpinam abuzurile negustorilor straini ? astfel ?nc?t ? ?n casa cea mai modesta, ca si ?n palatul cel mai somptuos, de la vladica p?na la opinca, din dusumea p?na-n tavan, din talpi p?na-n crestet nu poti gasi un pat, un pahar, un scaun, un servet, o cizma, o caciula care sa nu fie adusa gata din strainatate.
?n tara c?nepii sacii si sfoara le cumparam de la nemti ! ? (spune Ion Ghica ?n 1875).
Amatorii de nostalgii si realistii gasesc aici deopotriva argumente pentru lehamitea sau amorul lor de Bucuresti...
Vremurile vechilor Bucuresti (fragment)
P?na aproape de 1950 ?nca mai treceau pe strazile acelea olteanul cu cobilita, caruta cu p?ine, iaurgiul, laptarul, copilul cu borcanul cu miez de nuci la subsoara, spoitorul (mai totdeauna ?nsotit de piranda lui, pe post de ajutor, adesea si de puradei), geamgiul, dogarul, ba p?na si turcul cu limonada sau ?nghetata ori tiganul ursar.
Toamna, gospodinele mai faceau ?nca ?n casa magiunul, bulionul, dulceturile (cele de caise, cirese si visine erau deja ?n camara), dupa ce spalasera cum se cade sticlele si borcanele, iar tingirile si cazanele le spoisera la tiganul instalat din vreme pe maidanul apropiat.
Mai pe la mijlocul toamnei veneau la r?nd muraturile: castraveti, gogosari si gogonele, alese cu grija si preparate cu dichis. Printre gogonele, ?n ulcioarele de ceramica smaltuita ori ?n borcane mari de sticla se asezau din loc ?n loc morcovi si albitura taiate ?n rozete, telina si conopida, iar printre toate acestea, frunze de telina si leustean, pentru gust.
Rezultatul era o adevarata opera de arta: muraturile erau m?ncate mai ?nt?i cu ochii, ?nainte de-a fi puse pe masa. ?n anii '70, c?nd, ?ntr-o timida ?ncercare de liberalizare a comertului, statul comunist permisese, pentru scurta vreme, aparitia ?mandatarilor?, pe rafturile multor cr?sme de mahala, dar si prin cele centrale, aparusera din nou asemenea borcane de muraturi, pregatite pentru consumul de peste iarna din local.
Era un semn ca vechea specialitate bucuresteana traia ?nca. Spre sf?rsitul toamnei se punea varza, asezata cu pricepere ?n butoaie mari de lemn, reparate din vreme de vreunul dintre numerosii dogari moti care strabateau strazile Bucurestilor purt?nd la spinare c?teva doage, papura, lamele de fier pentru cercuri si sacul cu unelte.
?l auzeai de departe strig?nd prelung: ?Reepaar butoaieee!? si ieseai la poarta sa-l ?nt?mpini. Viata de mahala amintea atunci de aceea de la tara - si nu e de mirare, caci multi locuitori venisera de prin sate, iar unii nu de multa vreme. Trei familii de pe Frunzei aveau chiar vaci cu lapte, pe care le trimiteau la pascut pe locurile de dincolo de Bariera, ?n spatele spitalului de copii al lui Victor Gomoiu, unde aveau sa se construiasca ?n 1953 Parcul si Stadionul 23 August (azi National).
Jocurile noastre de copii erau si ele ca la ?nceput de secol: bile, sotron, arsice, turca, prastia. Parca nimic nu se ?nt?mplase ?ntr-o jumatate de veac! Unele cutume care demonstreaza forta traditiei ?n viata bucuresteana s?nt consemnate cu mult ?nainte.
Marsillac vorbeste, printre altele, despre vizitele ?n care ?primul lucru care ?ti era oferit era dulceata, cafeaua, tigara sau ciubucul, uneori narghileaua?. Las?nd deoparte ciubucul si narghileaua, de mult uitate, ?tratarea? musafirului cu dulceata, cu cafea si cu un pahar de apa rece era ?n uz si la 1870, si la ?nceputul secolului XX, si la 1950.
Dulceata si cafeaua erau nelipsite de la taclalele bucurestenilor din mai toate categoriile sociale. Mania mutatului de Sf. Gheorghe si de Sf. Dumitru era la fel de vie p?na ?n primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial.
Distrugerile provocate de bombardamentele anglo-americane, apoi de cele germane au facut ca anunturile ?de ?nchiriat?, ce se vedeau la tot pasul pe strazile Bucurestiului interbelic (?nainte de a ma naste eu, parintii mei, care respectau cu sfintenie legea mutatului, au ajuns sa schimbe trei case ?ntr-o zi!), sa fie tot mai rare ?n 1942-1943 si sa dispara cu totul ?n anii urmatori.
Cronica Bucurestilor ?ntocmita, din document si sentiment, de Gheorghe Parusi
