„Lectura capodoperei lui Dimitrie Cantemir ne aduce în faţa constatării unui foarte subtil parcurs filosofico-teologic, care, pornind de la evocarea diverselor facultăţi de cunoaştere ale omului, conchide asupra deschiderii intelectului către un adevăr simplu.

Ce este acest adevăr simplu?

El este contemplarea chipului divin în om, prezent prin intermediul seminţelor de adevăr sădite în intelect, cu ajutorul cărora acesta se înalţă deasupra mărcilor vizibile către chipul inefabil, deasupra reprezentărilor către nereprezentabil.

Aşa cum, în încercarea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, omul depăşeşte calea catafatică spre cea apofatică, deschizându-se către o contemplaţie impregnată de iubire, cunoaşterea de sine a omului depăşeşte condiţia reprezentării sau a imaginării, închipuind o antropologie apofatică, singura capabilă să dea seamă, per speculum et in aenigmate, despre demnitatea sufletului intelectual «care poartă asemănarea lui Dumnezeu şi Chipul Făurarului, prin condiţie, mai nobil şi mai distins decât înşişi Îngerii».”

(Vlad Alexandrescu)