Jenkins este englez pâna în maduva oaselor si teribil de mândru de acest lucru.

De fiecare data când calatoreste în strainatate, îsi anunta nationalitatea cu glas tare si se înarmeaza cu melonul si cu umbrela strânsa cât mai atent.

Ca multi din generatia sa, Jenk însa nu prea are cuvinte de lauda despre francezi, un popor ciudat care nici macar nu întelege ce-i cu jocul de crichet.

Dar se vede nevoit sa recunoasca faptul ca francezii se pricep de minune la bucatarie, astfel ca, într-o buna zi, accepta afabil invitatia lansata de cei doi parteneri de afaceri parizieni de a lua prânzul împreuna; sau, cum ar spune el, de a îmbuca si ei ceva între doua afaceri.

Tocmai el, care nu se atinge niciodata de o mâncare cu un nume pe care nu îl poate pronunta.

Si asa încep aventurile cu furculita, cutitul si tirbusonul pe meleagurile Frantei.