Tragicul e cartea de debut a lui Gabriel Liiceanu.

Desi aparentele sunt ale unei monografii compuse în marginea unei categorii estetice, ea anunta de fapt volumul care va aparea douazeci de ani mai târziu ca împlinire a unui parcurs speculativ-filozofic: Despre limita.

Tragicul e definit ca întâlnire a unei fiinte constiente finite cu propria sa finitudine perceputa ca limita. Asadar, cu moartea ca limita de nedepasit.

Însa ce sens poate avea înfruntarea unei limite de nedepasit?

De ce e nevoie ca elanurile fiintei noastre sa fie masurate prin tentativele depasirii unei limite care nu cunoaste un „dincolo“?

S-ar putea – si aceasta este ipoteza discursului de aici despre tragic – ca întreaga noastra bogatie de fiinta sa vina din faptul ca suntem singurii care traim într-un dialog imposibil.

Tragicul nu este orice „rau“.

El este raul care deschide un orizont al binelui în staruinta; o noua stare. Creezi o noua stare prin simpla staruinta.

Zece ani mai târziu, dupa ce citise Jurnalul de la Paltinis si aflase ca autorul debutase cu o carte despre tragic, Cioran i-a spus acestuia: „S-ar putea sa platiti cândva acest debut. On peut pas écrire impunément sur le tragique“.