Siegfried, Singuraticul, MK, Gunter. Cine sint acesti barbati, aflati sub semnul implacabil al ereditatii?
„Mostenim, fara sa ne dam seama, de la inaintasi nu doar culoarea ochilor si a parului, ci le mostenim si povestile...” Aceste cuvinte nu sint doar o constatare. Cu fiecare rind, ele devin un avertisment.
Labirinturile tenebroase ale creierului, proportia istorica a alienarii umane, obsesiile, fatalitatea, registrul complet al degradarii, mitul predestinarii, angoasa – aducatoare de moarte – a creatiei sint ingrediente menite sa sporeasca apocalipticul unei povesti, a carei dimensiune socio-istorica se banuieste inca de la primele rinduri, dar a carei adevarata anvergura temporala si morala, socant relevata in finalul romanului, nu poate fi patrunsa decit atunci cind ultimul cuvint a fost citit.
Moartea lui Siegfried este un roman supraincarcat de semnificatii si simboluri. Estetica lui Octavian Soviany este legata aici, poate mai mult decit in oricare alta parte, de convingerea ca litera ucide, in timp ce Spiritul da viata. O profesiune de credinta –un fundament solid pentru literatura sa – si o permanenta calauza: sensul se afla printre rinduri, niciodata in ele.
