Cavalerii: Fragmente:
Când se împlini miezul noptii, Mihai-voda pasi catre una din ferestrele mari. Zapada înghetata sub cerul aspru scânteia ca argintul batut proaspat. Cerul era înalt si limpede.
- Suntem în anul 1600, grai voda catre Cae Indru. Incepem an nou si un veac nou. Sa bem, nepoate, pentru veacul care s-a sfârsit cu bine si pentru cel care începe ! Sa bem pentru unirea cu Moldova!
Golira paharele cu sete si cu speranta într-un început de veac bun.
- Doamne, zise tânarul gânditor, va ramâne oare dupa noi aceasta unire ? Prea sunt multe neamurile care cata a ne îngenunchea cu forta.
- Nu stiu, raspunse principele la fel de îngândurat. Dar noi am aruncat samânta unirii în inimile românilor de pretutindeni. Ce va fi azi, ce va fi mâine, are mai putina însemnatate. Un neam nu traieste doar o viata de om."
[......]
—Te înseli, prietene, bolborosi Costache. Mie numai de lipitori... ca în balta Calugarenilor... adica în Neajlov... numai una nu canta frumos, se înviora Costache amintindu-si despre ce voia sa vorbeasca.
Dar cand sunt broaste multe la vreme de seara frumoasa, cand cerul e laptos si dulce ca o fata de mama, sa stai la marginea lacului si sa asculti un cor de broaste. Atunci dibacesti cum îti picura pacea în suflet.
Cu tantarii e alta chestie, zise, aparandu-se de niste tantari mai îndrazneti. Da, da, e alta chestie, lua-i-ar dracu! astia parca sunt boieri. Ziua dorm, iar noaptea socot cum sa-ti suga sangele. Eram odata cu Zambilica langa Balta Brailei. Ma urmareau niste turci pe care i-am prostit cum se poate mai bine.
Cand am scapat de ei, ne-au împresurat tantarii. La început se adunasera din aia marunti si nu i-am bagat în seama, aflandu-se ceva discutie între mine si Zambilica. Dupa un timp, simt ca narodul de armasar nu ma mai asculta si o rupe la fuga de manca pamantul. Înserase. Nu se vedea prea bine, dar stii ca eu am ochiul ager.
Ma uit îndarat. tantarii mici cat bobul de grau veneau dupa noi în linie de bataie, cu trompele ridicate ca niste ace. Nu m-am sinchisit de ei, însa bag de seama ca în spatele lor zburau altii cat graurii cand e coapta holda de grau.
Mai la urma, se vanzoleau unii cat gainile crescute la boabe. Trompele astora ajungeau mai lungi de un cot.
Zic: „Zambilico, fa pasii mari, narodule! Daca ne apuca aia din spate, dracu’ e al nostru. S-a zis cu noi!” Primele roiuri trec pe deasupra noastra fara sa ne atace. Apoi, ne ajung ceilalti. Scot maciuca, lovesc din toate puterile în norul din spate, dar mi se rupe maciuca în oasele lor. Zambilica lucra din picioare temeinic.
Zic: „Zambilico, baiatule, daca ne prind astia cu trompele, aleluia! De-acum ne-am ars.” Norocul nostru sa dibacim o casa parasita. Intra acolo ca turbatii si apucam sa închidem usa dupa noi taman la vreme.
Cand sa rasuflam usurati, bag de seama ca trompele lor intrau prin lemnul usii ca în branza. O vreme le-am rasucit trompele cu mana si le-am legat între ele. Apoi, n-a mai fost chip. Erau prea multi.
Daca nu gaseam ceva degraba, intrau peste noi. Ma sui în pod si dau foc acoperisului de stuf. La putina vreme toata casa era o mare de flacari. Mirosul de tantari prajiti se simtea cale de o posta. S-a facut casa scrum dimpreuna cu ei.
—Si alde matale pe unde ati iesit? întreba Ciripoi-fiul.
Ciripoi-tatal, care crapa de placere sa asculte povesti desuchiate, se rasti la el:
—Taci dracului, narodule! Domnul Caravana e om cu scaun la cap. O fi stiutara dumnealui sa dibaceasca o iesire. Iar daca si-a facutara cruce cu limba, asa cum se cade în fata spurcaciunilor, sau a rostitara ceva facaturi, putea sa ramana chiar acolo.
