Din moment ce domeniul de la Hunedoara, primit de Voicu ca danie regească în 1409, din moment ce cel mai impozant și reprezentativ castel gotic‑renascentist, cel de la Hunedoara, din moment ce locul nașterii regelui Matia (Cluj) și locul înmormântării lui Iancu (Alba Iulia) se află toate pe teritoriul României, este justificat acest interes local pentru tema noastră, interes care pornește încă din secolul al XV‑lea.

Familia aceasta fascinantă a avut un destin unic, surprinzător, spectaculos și a trecut ca o cometă prin lume.

De la personaje mărunte, despre care nu știm aproape nimic, precum au fost Șerbu, Voicu, poate și Costea (dacă, totuși, este și el un strămoș), Mogoș sau Radu și până la purpura care l‑a aureolat pe Matia Corvin este o distanță temporală foarte scurtă, dar este una socială și politică imensă.

Între toți, cel mai tulburător rămâne Iancu/Ioan, un simplu nobil devenit cavaler al Crucii, apărător al Europei (defensor Europae) și „preaputernic atlet al lui Hristos” (fortissimus athleta Christi), salvator de țări, comite de Timiș, comite de Bistrița, voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei, căpitan general al regatului, voievod al Țării Românești, „părinte” al Moldovei.

Tot el, pornind de la un domeniu transilvănean cu vreo câteva sate, ajunge să fie cel mai bogat om al Regatului Ungariei.

La finele vieții sale prea scurte, Iancu stăpânea peste cinci milioane de iugăre de pământ (cam 2,8 milioane de hectare), 28 de cetăți, 57 de orașe și peste 930 de sate, cele mai multe din Transilvania.

Matia, fiul său mai mic, a avut terenul pregătit chiar de către tatăl său, pentru ca cele mai importante dregătorii să‑i fie accesibile, dar nu și cea de rege, care a venit printr‑o conjunctură favorabilă, ieșită din comun, neprevăzută nici măcar de Iancu.

Rege renascentist, cu aspirații imperiale, cu dorința de a domina întreg spațiul Pannoniei și Daciei, pizmuit și concurat, lăudat și denigrat și‑a început și sfârșit domnia cu șoaptele inamicilor și rivalilor de pe la colțuri, care pretindeau că nu ar fi decât un „regișor al valahilor” (Valachorum regulus).

Cei doi protagoniști ai familiei, Iancu și Matia, au făcut din cinci decenii de putere, între 1440 și 1490, o epocă reverberată timp de câteva secole.

Fiul lui Matia, Ioan Corvin a rămas copleșit de personalitățile celor doi înaintași, nu a putut lua coroana regală ungară, și‑a irosit viața repede, a avut trei copii – Cristofor, Matia și Elisabeta, care au murit de mici, în primul deceniu al secolului al XVI‑lea.

Cu ei, s‑a stins întreg neamul pe linie directă.

Ultimii descendenți, deși mult mai bogați, au rămas la fel de anonimi ca și începătorii pomeniți, Șerbu, Voicu, Mogoș sau Radu.

Sub autoritatea Hunedoreștilor de faimă și‑au dus viața popoare întregi, părți de popoare, comunități mari, precum unguri, români, slovaci, croați, cehi, sași, secui, ruteni, germani, sârbi, poloni, evrei și alții.

Ei au decis ori au influențat decisiv destine de persoane, de personalități, de comunități și de popoare.

Evident, Iancu și Matia au fost deasupra etniilor și confesiunilor, fiind personalități continentale, membri ai „Republicii Creștine” europene, cavaleri cruciați apărători ai valorilor pe care le considerau perene, necesare și utile pentru bunul mers al lumii lor.

Cunoașterea vieții și carierei lor nu‑i ridică nici pe unguri și nici pe români și nici nu‑i coboară, dar le conferă tuturor un anumit sentiment de statornicie și de forță.

Totuși, nu este bine ca, sub influența globalismului și a cosmopolitismului, să cădem în capcana negării oricărui sentiment etnic în secolul al XV‑lea.

Și atunci, ca și anterior și ca și ulterior, oamenii erau conștienți că vorbesc din leagăn limbi diferite, că au origini diferite și tradiții variate, că apreciază fiecare după alte repere valorile etc. Dar a‑i revendica azi pe Hunedorești după criterii etnice ar fi o mare eroare, tocmai pentru că ei au fost personalități situate deasupra popoarelor și națiunilor medievale, au văzut amurgul Evului Mediu și s‑au înfruptat din binefacerile umanismului Renașterii, au dialogat cu regii și împărații, au cunoscut păienjenișul relațiilor politice din Italia și Franța, din Germania și Polonia, din Moldova și Țara Românească, din Imperiul Otoman, au dirijat rețele de diplomați și de spioni, au făcut și desfăcut papi, regi, prinți, domni, voievozi, duci, comiți/conți, baroni, prelați și ierarhi.

Cu toate acestea sau poate tocmai de aceea, românii și România europeană de azi, din interiorul și din afara arcului Carpaților, se află în legătură prin mii de fire cu viața Hunedoreștilor, cu fulminanta lor trecere prin lume, cu moștenirea lor spectaculoasă.

Această lume se revelă încă, după mai bine de jumătate de mileniu, din castelul monumental de la Hunedoara și ajunge până la biserica gotică din cetatea Budei, trece dincolo de aceasta și ne arată că, deși viața pământească trece repede, operele trainice ridicate în timpul trecătoarei vieți rămân martore prin timp.

(IOAN-AUREL POP)