Jonathan Harris revizitează istoria Bizanțului dintr-o perspectivă nouă și poate nu întâmplător extrem de actuală.

Imperiul din răsăritul Europei a fost excepțional de longeviv.

Care să fie explicația? – se întreabă istoricul englez.

Peste Constantinopol au venit valuri de populații, de multe ori puternice și agresive, cu armate capabile să distrugă orice împotrivire.

Şi se pare că soluția salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a dușmanilor în aliați și apoi integrarea lor în imperiu.

Și peste timp, când ultimii supraviețuitori ai imperiului s-au stins și Bizanțul a ieșit din amintirea vie, multe aspecte ale culturii și identității lui au rămas la loc de preț.

Biserica Ortodoxă a reprezentat neîntrerupt comunitatea de credință a majorității descendenților din bizantini, în pofida unor dezertări la catolicism și islam.

Liturghia și întregul ceremonial s-au păstrat ca pe vremea împăraților.

Oamenii au continuat să înalțe biserici și să picteze icoane în inconfundabilul stil bizantin, nu numai pe teritoriile fostului imperiu, ci și în alte țări ortodoxe.

Limba greacă vorbită de Paleologi și de supușii lor a fost dusă mai departe de urmași, fie și cu infiltrări generoase de cuvinte împrumutate, turcești și italiene.

Dacă tragem o linie, deși imperiul nu a fost capabil să înfrunte forțele colosale așezate împotriva lui, religia, arta și limba Bizanțului au demonstrat o rezistență remarcabilă.

Secole la rând după căderea Constantinopolului, aceste comori supraviețuitoare s-au păstrat profund în supușii vorbitori de greacă ai sultanului otoman, care se considerau mai departe ‚romei’, având sentimentul identității lor distincte și speranța că un împărat creștin va veni din nou, într-o bună zi, să domnească la Constantinopol.

Jonathan Harris este profesor de istorie a Bizanțului la University of London.